O sămânță de bunătate

     -Bună dimineața, dragilor! Nimic?! Niciun răspuns…. Ciudat!.. Chiar foarte ciudat! Nu mă mai aude chiar nimeni? Sunt Scânteiuță!!! Aaaaa … Uite, acolo! O fetiță bucălată, cu părul roșu ca focul! Mă duc să o salut.

     -Bună dimineața, Scânteiuță! Te-am văzut, dar, cum nu eram foarte sigură că ești tu, am decis să mă apropi înainte de a te saluta. Cât mă bucur să te văd! Voiam să te rog să îmi spui o poveste, una de-a ta. Știi, îmi plac tare mult poveștile tale. Bunica obișnuia să îmi citească în fiecare seară una, apoi, când am mai crescut un pic, i-am demonstrat că sunt destul de mare cât să îi citesc eu. Nu de alta, dar îmi imaginez că tare ar vrea să își mai odihnească ochii! În plus, îmi place atât de mult să îi observ surâsul din colțul gurii! Parcă stă să spună: ”Tare-s mândră de nepoțică!” Doar ea mi-a pus cartea în mână! Deci? Ai vreo poveste pentru mine? Abia aștept să merg să îi citesc bunei!

     -Dacă-i pe-așa, uite! Ești prea mare să îți spun eu una, dar pot să-ți recomand una. Ia-o pe asta! Mergi repede și, spor la citit! 

     Și Irinuca noastră, căci ea e roșcovana pe care tocmai ați auzit-o, luă iute cartea din mâna lui Scânteiuță și fugi într-un suflet în odaia bunicii.

     -Buna mea dragă, așază-te în fotoliu! Ia te rog andrelele și ascultă-mă! Tocmai am primit cea mai frumoasă poveste și vreau să o împărtășesc cu tine!

     Și zicând acestea, Irina se culcuși alături de buni, în fotoliul care auzise atâtea și atâtea povești, deschise cartea și ….

     ”A fost odată, într-o toamnă târzie și caldă încă, un mic bulb de lalea. Un tânăr neatent îl scosese la suprafața pământului cu sapa în timp ce încerca să planteze următoarele regine ale primăverii: narcise, zambile, lalele și  ghiocei. 

       Cum  simți aerul de noiembrie pieptănându-i rădăcinile firoase, începu să se trezească. Nu-și dădea bine seama ce i se întâmplă. Nu se mai simțise astfel de ceva vreme, mai exact de vreo doi anișori, când, tot un tânăr îl înfipsese în pământul umed al parcului. Își aduse aminte cu plăcere de acel moment, dar și de următoarele, când crescuse și bucurase cu floarea sa roșie ca focul toți trecătorii. Oare ce urma să îl aștepte de acum? O nouă călătorie?

     Vreme de câteva zile razele soarelui și ale lunii îl mângâiară, iar răsfățul acesta îi plăcu. Se simțea ca un rege căruia pajii îi oferă cu grijă umbră și dragoste. Însă asta nu ținu mult timp, căci zilele și nopțile începură să se răcorească, iar bulbul nostru căuta cu privirea o păturică moale și caldă. Cine însă să i-o ofere? 

      La început i-o asigură iarba uscată, însă vântul o spulberă și el începu să înghețe. Mai târziu, preț de câteva momente, simți căldura unui trup. Se desfătă, se alintă, încercă să intre cât mai adânc în blănița pufoasă. Cine oare avusese milă de el și îi oferise adăpost cu atâta mărinimie? Încercă să își arunce o privire și … ce văzu? Un ghemotoc de blăniță neagră, creață, două licăriri ce își făceau cu greu drum printre firele lungi, un suflet mare care îl salută vesel, imediat ce îl observă.

     -Salutare, mustăciosule! Te-am zărit pe pământul rece și m-am gândit să te adăpostesc la mine. Ba chiar m-am gândit să te duc stăpânei mele. Ea va știi sigur ce să facă cu tine, așa încât la primăvară să poți bucura întreaga natură cu farmecul tău. Deși nu te cunosc, am mai văzut ca tine. 

     Zis și făcut. Bela, se îndreptă mândră de noul ei protejat spre stăpână. Lătră scurt, se învârti în jurul acesteia, apoi alergă și îi arătă plantatorul. 

     La început, femeia nu pricepu ce dorește Bela, dar cum blănosul nu  îi dădea pace, o privi cu atenție.

     -A! Deci asta era! Un bulb de lalea! Vrei să îi oferim un cămin nou?

     Bela o privi blând, așa cum numai ea știa și femeia înțelese. Știa că prietena ei era mare iubitoare de flori, că își petrec amândouă mult timp admirând frumusețea naturii. Culese din blana deasă bulbul și o provocă să aleagă locul.

     -Hai, Bela! Spune unde să stea noul tău prieten? 

     Iar Bela nu pierdu timpul. Alese cu grijă.

-Bine! Aici va sta! Pune și un semn! Să știm sigur în martie cum arată prietenul tău!

     ”Oare în primăvară Bela și-a recunoscut prietenul? Dar laleaua roșie, oare a simțit ceva când Bela a trecut pe acolo să o salute?” se întreba Irinuca. 

      -Bunico, crezi că animalele și plantele comunică? îndrăzni să o întrebe curioasă pe bunica. 

     -Cu siguranță, fata mea dragă. Citește-mi mai departe! Să vedem ce s-a întâmplat cu Bela și prietenul ei, bulbul!

     O iarnă geroasă, fără zăpadă, se înstăpâni peste oraș. Sub blănița călduroasă a pământului, bulbul era în siguranță. Era fericit și, în gândul lui, se bucura că găsise un prieten de nădejde care îl ajutase. Altfel, ….. ar fi murit cu siguranță. Din când în când auzea chiar lătratul vesel al Beluței și, i se părea chiar, răsuflarea. Își mai înălța atunci, o idee, tulpinița, sperând să o poată saluta și el cât de curând.

     Veni și multașteptata primăvară. Bulbul nostru își ridică mândru, la adăpostul a două frunze un bobocel care tresălta vesel când apărea prin preajmă cățelul. Parcă ar fi vrut să spună: ”Privește-mă! Eu sunt răsplata generozității tale. De acum înainte îți voi mulțumi în fiecare an cu o astfel de floare. Ești și vei rămâne prietenul meu pe viață!”

-Ce frumos, bunico! Faptele bune trebuie răsplătite. Cred că asta ne spune și doamna la școală tot timpul. Să ne purtăm frumos unii cu ceilalți! Are un proverb pe care îl repetă mereu: ”După faptă și răsplată!” Bela își primește răsplata înzecit, în fiecare primăvară.

     -Cu siguranță, Irinuca mea dragă. Faptele bune se întorc sub forma altor fapte bune. Vezi tu, și eu sunt răsplătită acum când tu îmi citești. 

     -Cu drag, buni. Oare cum să îi mulțumesc lui Scânteiuță pentru povestea asta frumoasă? Am timp să mă gândesc până mâine, când îi înapoiez cartea.

Poveste fără titlu

     A fost odată ca niciodată…  Așa începe povestea mea…. ca toate poveștile. Numai că nu este ca orice alta, ci este una specială: a mea. Să mă prezint. Cred că de altfel cu asta ar fi trbuit să încep.

     M-am luat cu vorba ca întotdeauna. Ăsta este darul meu. Sunt extrem, dar extrem de vorbăreț.

Dar să ne întoarcem la ….- sigur ați spune, oile noastre-, ei bine, nu. Să ne întoarcem într-o dimineață primăvăratică de februarie. Soarele dezmierda blând, după multă vreme, trunchiul îmbătrânit al moșului meu- un stejar care trăise mai mult decât toți ai lui, mai mult decât și-ar fi închipuit chiar el vreodată. Crengile-i amortite își scuturau de gheață ultimele frunze.

     Un ghemotoc curios și ager își îndreptă privirea spre urma de rod a stejarului: o ghindă uscățivă, ultimul fruct al scorburosului. Nici gerul aspru, nici vântul puternic nu izbutiseră să o dizloce de pe creanga mamă. Oare ochișorii aceștia lacomi, gheruțele astea să o facă să se desprindă de cea care o protejase întreaga iarnă de furia crivățului?

     O singură sforțare și veverița este lângă ea, pe ram. O desprinde cu ușurință, o privește cu nesaț. Ar mânca-o, dar… după un scurt moment de reflecție, decide: o lasă. Și ghinda plonjează lin spre plapuma de nea ce strălucește apoasă. Se strecoară înăuntru. Căldura o încântă, iar umezeala o scaldă, curățând-o blajin de haina de praf ce a țintuit departe frigul. ”Uf, ce bine-i!Mă simt ca un nou născut”, zâmbește în sine-i ghinda noastră. Și nici nu e prea departe de viață: o viață ce începe prin a-și întinde firicelele-i rădăcinoase spre solul reavăn. 

     Două frunzulițe timide, de un verde praz se înalță să prindă câte o săgeată a soarelui. Vezi bine, făcuseră prinsoare că cea care va fi prima săgetată va crește mai mândră decât vecina ei. Numai că astrul fierbinte nu face compromisuri. Le dezmiardă la fel pe amândouă, iar ele cresc văzând cu ochii pe tulpinița firavă, dar plină de viață.

     Pe nesimțite, încă doi mugurași, apoi alții și alțiui mijesc însetați de lumina blândă a razelor, iar tulpinița se înalță netemătoare spre înaltul cerului, umbrită acum de propria-i coroană. Până în toamnă, stejărelul prinde puteri îndestulătoare pentru a lupta cu nemiloasa iarnă. Și poate că va scăpa și de gurile flămânde ale ciutelor. Poate. Ca orice copil are nevoie de ajutor, de protecție, iar moșul … e acolo, pentru el, să-l apere cu umbra sa de arșiță, să-l sprijine în bătaia vântului, să-l încurajeze în clipele de deznădejde. Căci știe că acesta este cel din urmă fiu al său și poate cel mai falnic, demn urmaș al părintelui său care veghease valea timp de aproape două sute de ani.