A fost odată o fetiţă pe nume Lizuca. Lizuca trăia cu bunicii săi. Ea avea un căţel pe nume Patrocle. Era partenerul ei de joacă cel mai bun.

După ce mama ei murise, tatăl său s-a recăsătorit iar Lizuca a fost nevoită să se mute cu mama vitregă. Lizuca nu avea o viaţă uşoară aici. Primea mereu certuri si bătăi. Aşa că ea s-a decis să plece pe ascuns la bunicii ei.

Intr-o seară, pe la asfinţitul soarelui, a luat căţelul şi a plecat pe drumul care duce prin livezi şi dumbrave. Acestea erau binecunoscute de ea pentru ca au fost primite ca moştenire de la mama sa care murise. Bunicul ei a plimbat-o des pe acolo. Totuşi şi -a luat o mână de cenuşă ca să nu se rătăcească. 

Pe drum s-a întâlnit cu Sora-Soarelui. Lizuca i-a povestit viaţa ei tristă si a rugat -o pe floarea -soarelui sa îi arate drumul către buncii ei.

Floarea-soarelui s-a aplecat deasupra ei în semn de părere de rău pentru tristeţea ei şi    şi-a îndreptat floarea către drumul cel bun.

  Apoi s-a întâlinit cu Sfânta Miercuri. Bătrâna o îndemnă să plece căci urma să vină noaptea.

După cale lungă a  venit noaptea si luna a răsărit pe cer. Cei doi tovaraşi căutau un loc să se adăpostească. Intr-un colţ de umbră, Lizuca văzu o luminiţă. Ea crezu că este o căsuţă. Când s-a apropiat văzu că era un licurici iar alături o scorbură de răchită bătrână.

După ce îşi  şi ceru voie de la răchita, Lizuca şi Patrocle intră în scorbură. La un momen dat apare un iepuraş. Lizuca se speriase dar Patrocle îl alungă curajos. Când reveni,cei doi descoperă  o peşteră in interiorul scorburei.