Vechiul Regim este perioada din istoria Franței dintre Renaștere și Revoluția Franceză, cu alte cuvinte, între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea. Termenul regim se referă la regimul politic, mai precis la instituțiile statului - tipul de guvernământ - o monarhie absolutistă. Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului, cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de parlamente etc.

În secolul XVIII, societatea franceză era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, formată din burghezie, țărani și muncitori urbani.

Una dintre principalele surse de impozitare era taxa numită „taille”. Aceasta era o taxă directă anuală, plătită de toată lumea cu excepția clerului, nobilimii, ofițerilor coroanei, militarilor, magistraților, profesorilor universitari, studenții acestora și anumite orașe libere cum ar fi de exemplu Parisul. Clasificarea regiunilor în alte taxe erau „taillon” - o taxă pentru scopuri militare; „gabelle” - taxă pe sare; „aides” un impozit indirect național; taxe pe diverse produse: vin, bere, ulei și altele; taxe vamele „douane” sau „octroi”; și taxe locale. În plus, biserica beneficia de o taxă obligatorie, „dîme” - dijmă sau zecime.

Ludovic al XIV-lea a creat o serie de taxe adiționale: „capitation” (din 1695) o taxă pe cap de locuitor; „dixième” - o zecime (între 1710-1717 și iar din 1733) o taxă pentru a finanța armata, taxă pe venit și proprietate. În 1749, în timpul lui Ludovic al XV-lea, a fost instituit o nouă taxă bazată pe „dixième”, taxa „vingtième” (1/20), taxă instituită pentru a reduce deficitul.

Alte sursă importantă de venituri erau:

Mare parte din procesul de centralizare politică a Franței a fost distrusă de războiul de o sută de ani, iar Războaiele Religiilor ce au urmat au îngreunat semnificativ reluarea procesului de centralizare. Mare parte din domniile lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea și începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea au fost concentrate pe centralizarea administrativă. În ciuda puterii absolute a monarhului și a eforturilor de centralizare, sistemul Vechiului Regim a rămas unul cu iregularități sistemice: prerogativele administrative, de taxare, judiciare și prerogativele ecleziastice se suprapuneau de multe ori, iar nobilimea franceză încerca să își păstreze drepturile și prerogativele în domenii de administrație locală sau justiție.

Henric al IV-lea

Ludovic al XIII-lea

Ludovic al XIV-lea - Regele Soare

Moda in secolul 18 este diferită de cea a oamenilor de acum si pe departe mai frumoasă și mai complexă. Înainte la bărbați costumul obișnuit era alcătuit din camașă, vestă, cravată albă și uneori palarie.

In prima jumatate a sec. XVII, domnii purtau plete lungi, buclate, care cadeau peste gulerele mari si albe. Destul de des parul era prins la spate cu o panglica, iar mustata era tunsa ingrijit si barba era tunsa in forma de cioc (celebra Vandyke). Mai tarziu, barbatii se purtau cu barba si mustata rase complet, iar parul si-l acopereau cu bonete (acasa) sau peruci cu bucle lungi (in societate).

Parul femeilor era, in prima parte a sec. XVII, purtat lins, coafat cu un breton frizat pe frunte si manunchiuri de zulufi atarnand peste urechi si un coc mic la spate, decorat cu rozete sau o boneta din dantela fina.

In sec. XVIII, barbatii au continuat sa poarte peruci, dar mai mici si mai usoare, pudrate cu alb. Unele peruci se terminau cu o bucla lunga la spate, prinsa cu o funda din catifea neagra sau impletita sau invelita intr-un saculet din matase. Magistratii, militarii si marinarii aveau peruci diferite, specifice fiecarei meserii.

Vaduvele, femeile din clasa mijlocie si toate femeile, cand erau acasa, purtau o boneta mica. Pe la 1770, coafurile inaltate pe suporturi din par de cal sau cosulete impletite din sarma, apoi fixate de cap cu o pomada si apretate, puteau ajunge pana la aproape 1 metru inaltime.

Unele peruci erau chiar prevazute cu arcuri, pentru reglarea inaltimii. Erau impodobite in modul cel mai extravagant cu putinta, cu pene, flori si fructe, bijuterii, uneori chiar cu corabii, gradini si menajerii. Astfel de constructii necesitau numeroase ore de munca, zile sau chiar o saptamana intreaga. Intre doua ocazii in care se purta peruca, componentele acesteia se puteau altera si face viermi. Astfel ca, pe la 1780, a aparut o reactie de respingere a acestor extravagante, care a condus la stilul arici constand intr-o masa bogata de bucle.