Prin vitrina de sticlă a unui foster ponosit, trei motănei vărgați și o pisicuță neagră tăciune privesc uimiți primii fulgi de zăpadă din viața lor. Azi se împlinesc patru săptămâni de când au venit pe lume. Privesc cu uimire scamele albe și dese care cad din cer și se topesc pe trotuarul negru, noroit. 

    Probabil că afară e frig, căci puținii oameni care se încumetă să treacă pe stradă stau cu nasurile vârâte adânc în fulare și merg grăbiți. Par să nu observe ghemele de blană uimite din fereastră, care scâncesc în surdină.

    Înăuntru e cald, dar pisicuțele nu observă asta. Sunt mici, iar mama lor a murit. Le e foame și tremură de slăbiciune. Stăpâna le înfometează și vrea să scape cât mai curând de ele. Sunt o povară. 

    „Foarte bine! Poate avem noroc și ajungem la alți părinți care ne ocrotesc, ne hrănesc și care poate au copii iubitori, dornici să se joace cu noi.”

    În dorința de a le face cât mai atractive, stăpâna le piaptană, le pune funde roșii la gât și le plasează în vitrină, la vedere. Cea neagră, slabă, tremurând pe lăbuțe, e așa de ciufulită, de parcă a fost electrocutată. Blana pare să nu asculte de perie și stă zburlită în toate direcțiile. În plus, stăpâna i-a mai prins și coada în ușă săptămâna trecută, iar în urma fracturii suferite, coada i-a rămas strâmbă. De durere, e posacă mereu. 

    „Asta-i urâtă tare! N-o s-o ia nimeni”.

    Se apropie Crăciunul, așa că toți copiii îi scriu lui Moș Crăciun listele cu dorințe. Unii dintre ei, orășeni cu viețile în apartamentele de bloc, își doresc un animal de companie care să le anime viața. Părinții pornesc la vânătoarea de cadouri, alături de ei, pe străzile orașului.

    E miezul zilei. Cum apare un copil în dreptul vitrinei, bate cu degetul în geam, iar pisicuțele dornice de a fi adoptate se prezintă cât mai frumos: torc și se spală.

    „Pe aia gri o vreau, mami! Uite ce frumoasă e! Te rog!”. Apoi fetița pleacă fericită, cu micul ghem viu în brațe, către un cămin călduros, unde pisicuța va fi iubită, hrănită, îngrijită.

    Pe măsură ce trec orele, copiii se perindă prin fața fosterului și își aleg, pe rând, cadoul preferat. „Nu, n-o vreau pe aia neagră! N-o vezi ce urâtă și slabă e? O vreau pe aia frumoasă, vărgată!” Și pisicuța vărgată dispare și ea din vitrină, țopăind fericită și torcând în brațele micului stăpân.

    S-a lăsat seara. Afară s-a făcut ger, iar pisicuței zgribulite și negre îi chiorăie mațele de foame. Copii au tot fost, dar nimeni n-a dorit-o. Acum e întuneric, iar mâine a Crăciunul. Nu mai vine nimeni.  Iar se va culca nemâncată. E din ce în ce mai tristă. Dacă ar fi fost și ea frumoasă ca celelalte... dar așa, cu coada asta în formă de tirbușon, cine s-o vrea?

    Deodată, o mașină galbenă oprește în dreptul ușii. Pe întuneric, o doamnă și o fetiță cu codițe, cu nasul roșu de frig, strigă: „Mami, uite ce pisicuță mică și tristă! Hai s-o luăm la noi! Putem?”. Mama privește pe rând pisicuța cea neagră și jalnică și fetița îmbujorată. „Ești sigură că pe asta o vrei? E ultima. Probabil că e și bolnavă. O fi ceva cu ea de nu o vrea nimeni.” „Dar o vreau eu! Putem s-o luăm acasă?”

    Ușa fosterului se deschide cu clinchet de clopoțel. Niște mâini mici și înghețate, dar iubitoare, cuprind mica făptură îmblănită și o strâng la piept, cuibărind-o în haina groasă. Un pupic aterizează brusc pe-o urechiușă. Pisoiului nu-i vine să creadă că a fost ales. El, cel negru, ciufulit, slab și cu codița ruptă, spiralată ca un tirbușon. Miaună încet, ca să se convingă că nu visează.