În România, armenii constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenți în toate regiunile României. Aceștia au avut o prezență importantă, în special ca negustori în secolul al XIV-lea. În prezent, comunitatea numără doar câteva mii de membri. Armenii au fost suprimați în timpul comunismului, însă după revoluție aceștia au trecut printr-o renaștere culturală.

Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credințe religioase în special de Crăciun și de Paște, dar și unele specific armenești, iar pe de altă parte, obiceiuri laice, legate în principal de practicarea comerțului și a meșteșugurilor, precum și de conviețuirea socială. Cele mai uzitate și, de asemenea, cel mai bine păstrate mostre de folclor sunt cîntecele populare, interpretate fie ocazional la unele evenimente și sărbători din viața coloniei, fie în procesul de educare a copiilor, fie pur și simplu din plăcere.

Ritul armean este un rit creștin răsăritean, întrebuințat atât de Biserica apostolică armeană și de Biserica armeano-catolică.Împreună cu ritul bizantin, ritul armean formează grupul riturilor cappadociene, făcând parte din marea ramură de origine siriacă. În ciuda aparențelor, riturile cele mai apropiate de ritul armean sunt: cel latin și cel bizantin.Odată stabiliți pe pămîntul românesc, armenii s-au acomodat vieții autohtone familiarizîndu-se, în timp, cu obiceiurile localnicilor, însă ei și-au păstrat, totodată, propriile tradiții aduse de pe meleagurile de baștină și pe care, parțial, le-au împrumutat noilor lor concetățeni. 

Cele mai cunoscute și persistente bucate sunt pastrama și ghiudemul ca mezeluri, harisa - un fel de ciulama din grîu și carne de pasăre, anușabur - un fel de colivă preparată de Anul nou, halva - preparat afînat din griș pentru parastase, aganciabur - supă din hurut (concentrat din verdețuri muiate în lapte acru și uscate) și cu urechiușe (mici colțunași umpluți cu carne) servită de Sfînta Maria la Hagigadar, mantă - mîncare din aluat cu carne și ceapă, geagic - salată de castraveți cu iaurt diluat și cu mujdei de usturoi, cata - un fel de pîinișoare servite ca delicatesă de Paște.Pe lîngă datinile și obiceiurile din patria de obîrșie, armenii imigrați în România au adus cu ei folclorul neamului lor. 

Mulți dintre emigranții polonezi au adus o importantă contribuție la dezvoltarea vieții culturale, științifice, economice și sociale din România.In Polonia exista doua sarbatori nationale foarte importante : Ziua Independentei, sarbatorita pe 11 noiembrie si ziua adoptarii primei constitutii polone, eveniment care a avut loc pe 3 mai 1791. In fiecare an cu aceste ocazii sunt organizate ceremonii, marsuri, concerte.

Comunitatea poloneză (polonă) din România este răspândită în nordul țării, în special în județul Suceava (în poloneză Suczawa). 15.804 persoane de etnie poloneză au fost înregistrate.Contactele dintre polonezi și români datează încă de la mijlocul sec. XIV, moment care coincide cu întemeierea Moldovei, dar și cu anexarea ținutului Haliciului de către regele polon Kazimir cel Mare..Au apărut organizații culturale, case polone („Dom Polski”), asociații de prietenie româno-polone, Asociația Prietenilor Poloniei (cu filiale la Cernăuți, București, Iași, Galați), Asociația Universitară a Prietenilor Poloniei (București).

Swaty – împărecherea sau unirea a doi tineri. În cadrul întrunirii aveau loc discuții serioase la care părțile interesate. Dacă rezultatul discuțiilor a fost unul pozitiv, atunci viitoarea mireasă era chemată și pentru formalități i se solicitat consimțământul

Zareczyny – Angajamentul sau Logodna , cunoscut și sub denumirea de logodnă, este următoarea etapă după înțelegerea care a dus la nunta tinerilor. 

Pieczenie kołacza –  Coacerea colacului (plăcintă.

O tradiție poloneză mai veche de secolul al XV-lea este Śmigus-Dyngus, cunoscută și ca „Lunea udă”. 

Pe 13 decembrie, tătarii din România sărbătoresc „Ziua etniei tătare din România”. Legea votată la 14 noiembrie 2006 a fost inițiată de deputatul de atunci al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Amet Aledin. Ziua nu este importantă doar pentru cei 20-30.000 de tătari din România, ci reprezintă un moment istoric semnificativ în memoria colectivă a tătarilor din întreaga lume.Astăzi, tătarii din România nu au motiv de sărbătoare, ci de reflecție profundă.

Tătarii au ajuns prima dată la gura de vărsare a Dunării la mijlocul secolului XIII, la apogeul Hoardei de Aur. În anul 1241, sub conducerea hanului Kadan, tătarii au traversat Dunărea, cucerind și jefuind regiunea Dobrogea..Principatele Române (în special Moldova) au suferit din cauza unor triburi extrem de războinice, care veneau din stepele nord-pontice. În istoriografie sunt cunoscuţi drept tătari şi erau adevăraţi maeştri ai războiului călare.Sunt pomeniţi în cântecele româneşti medievale, dar şi în poveştile cu eroi autohtoni care luptă sau pier eroic în lupta cu nogaii.