Ursul și vulpea

Poveste maghiară

    Povestesc bătrânii, că într-o zi un vulpoi se întorcea la vizuina lui cu un braț de lemne pe care le adunase ca să aibă pentru foc. Se cam chinuia să ducă lemnele, dar, ca orice vulpoi, era tare mândru. Iată că-l vede un urs vânjos și-i spune:

    Se cam supără vulpoiul, căci așa precum v-am spus, era tare mândru, dar ostenise şi se gândi că i-ar fi de folos ursul.Tocmai de aceea spuse cu glas mieros:

    Ursul luă lemnele în spinare și le duse până la vizuina vulpoiului. Vulpița ieși numaidecât să vadă cine vine și ursul puse lemnele jos, zicând:

    Tare supărați mai erau vulpoiul și vulpița…Cum fusese cu putință ca ursul să vorbească astfel despre vulpoi? Asta nu putea să rămână așa…

            Se gândi vulpoiul, se tot gândi ce să facă el ca să i-o plătească ursului și în cele din urmă îi spuse vulpiței:

    Luă vulpoiul oalele-n spinare și le duse ursului, care-i mulțumi frumos și le băgă în bârlog, dar îndată ce gustă câte-un pic din miere, din fragi și din mure, se simți de parcă ar fi mâncat jar.

    Se duse bietul urs la izvor și bău apă ca să mai stingă focul ce-l ardea pe dinăuntru. După ce își veni în fire, spuse în sinea lui: „A vrut vulpoiul să se răzbune, fiindcă am zis că trebuie să mănânce ca să prindă puteri. S-a răzbunat, dar lasă că-i arăt eu lui.

Porni ursul pe cărare, hotărât să-i frângă oasele vulpoiului. Și cum mergea el așa, iată-l și pe vulpoi… Se apropie ursul cu pași repezi, gândind să-l înhațe, dar vulpoiul era aplecat și părea că se chinuiește să ridice ceva căci gemea de mama focului. Lăsând supărarea deoparte , ursul îl întrebă: