Pescarul și rândunica-de-mare

Poveste portugheză

    A fost odată demult, într-un sat uitat de lume, un pescar sărac, lipit pământului. Nu avea bietul decât barca și năvoadele, cât despre casă, ce să mai vorbim! Avea și el o biată colibă, în care abia dacă se putea adăposti de ploaie și de vânt. Era el sărac dar priceput în ale pescuitului cum nu se mai găsea altul, și frumos cum e doar soarele de pe cer.

    Într-o dimineață, ieși cu barca lui, nădăjduind că o să prindă pește ca să-l poată vinde la târg dar se stârni o furtună din senin și pescarul nostru nu știu cum să se îndrepte mai departe. Barca lui era mică și tare mult se temea să nu-l înghită valurile.

    Și cum vâslea el din răsputeri, sperând să ajungă teafăr și nevătămat la mal, pe barca lui se așeză o rândunică-de-mare. O fi ostenită, biata de ea, sau poate, cine știe, o avea aripa ruptă și n-o mai putea să zboare, gândi pescarul și trase cu nădejde de vâsle.

    Ajungând cu bine pe mal, apucă pasărea cu grijă și când o privi mai bine, văzu că avea o aripă ruptă.

    - Biata de tine! s puse el cu blândețe. Lasă că o să te-ngrijesc eu. Ei, n-am cine știe ce casă, dar   te voi ține în coliba mea până te vei însănătoși.

    Și așa făcu…Duse rândunica-de-mare în coliba sa și o hrăni în fiecare zi cu pește proaspăt.    

    Și într-o zi, după ce se întoarse din larg cu năvoadele pline, mare îi fui mirare când găsim masa pusă și căsuța curată lună, nu alta.

    Abia ce rostise omul cuvintele astea , că ușa colibei sale se deschise și intră o fată frumoasă ca o zână.

   Fata îi zâmbi și-i spuse: